Pagini

duminică, 15 decembrie 2013

”Toţi trăim splendoarea, pe toţi ea ne primeşte”

La sfârșitul lunii noiembrie, în București a avut loc un interesant dialog despre ,,(R)evoluţia sinelui” şi cartea ,,Iniţierea în splendoare”, de Otilia Sârbu şi Cristian Tiberiu Popescu. Cei doi autori sunt profesori la Universitatea Hyperion. Fiecare dintre ei a publicat mai multe cărţi ca autor unic, iar ”Iniţierea în splendoare” este a treia carte pentru care sunt coautori.
Scriitorul și jurnalistul George Motroc a dialogat cu cei doi autori și a realizat un interviu, în exclusivitate pentru AgebțiadeCarte.ro



Doamnă Otilia Sârbu, Domnule Cristian Tiberiu Popescu, am dorit să realizăm acest interviu, în primul rând pentru a vă putea întreba: cum se poate scrie o carte la… două mâini? Aţi folosit o anume tehnică personală, secretă pentru a vă armoniza sau fiecare a scris un anumit număr de pagini?

O.S.: Cartea este scrisă la patru mâini, iertată-mi fie precizarea. Sună mai bine şi mai realist, mai potrivit. Nu a existat o tehnică. Totul a pornit de la sine, am avut o idee, încă una şi mai apoi dorinţa de a da literaturii noastre, sărăcită de ideea armoniei celor patru mâini, ceva ce nu avea. Numărul de pagini sună prea inginerește, iar noi suntem scriitori. Dacă stau să mă gândesc şi să privesc în urmă constat că totul s-a născut dintr-un mister. Un mister devoalat încet-încet cititorului dornic de inedit şi autentic.
C.T.P.: Să spunem şi asta. Când am scris Iniţierea în splendoare, am simţit că parcurgem şi noi un proces de iniţiere. Iniţierea în noi înşine. Eu cred că nu greşim dacă afirmăm că procesul elaborării acestei cărţi ne-a dat prilejul de a descoperi în noi nuanţe ignorate anterior. Inclusiv să dăm o nouă dimensiune entuziasmului, ca în cazurile când căutam o sintagmă, o formulă, un termen, şi tot nu ne plăcea ce găseam. Când însă unul din noi îl desoperea, indirefent care, amândoi aveam bucuria contribuţiei la întregime.

Astfel de experimente literare au fost puţine în literatura română, ultimul pariu semnificativ câştigat cred că a fost ,,Femeia în roşu”… Care a fost punctul dvs. de plecare pentru acest proiect literar inedit?

O.S.: Mă încântă ideea definirii cărţii noastre ca proiect literar. Sună verosimil pentru cotidianul nostru extrem de grăbit. Pentru celălalt cotidian, cel magic, cel autentic din noi, al regăsirii noastre ca fiinţe unice în acest univers, punctul de plecare a constat în nevoia de noi.
C.T.P.: Într-adevăr, intuiţia v-a slujit foarte bine când aţi ales formula “proiect literar”, pentru că această carte nu e cauză în sine şi nu e un sfârşit de drum, ci avem în plan să scriem împreună mai multe lucrări în domenii diferite. Dar, în ceea ce ne priveşte, când spunem “proiect literar” ne referim la ansambul planurilor noastre şi la un anume tip de idei şi forme literare adecvate lor, care sperăm să ne individualizeze.
Titlul ,,Iniţierea în splendoare” pare unul neobişnuit pentru un roman sau este cazul unuia în care există o valoare ezoterică, iniţiatică?

O.S: Dorința acestui roman născut din nevoia noastră de el este aceea de a iniția. În ce? În splendoare. Nimic nu poate fi comparat cu ea. Este neasemuită. Cum să dai doar valoare ezoterică unicităţii tale? Toţi trăim splendoarea, pe toţi ea ne primeşte. Secretul este să dai adevărata măsură. Ei, ţie.
C.T.P. Cartea noastră nu vrea să ofere reţete cititorului pentru un anume tip de conduită azi, ori pentru reacţia faţă de limitele terne ale cotidianului ars. Vrea doar să-l ajute pe fiecare cititor în parte să descopere el însuşi cea mai adevărată “reţetă” pentru el. Or, în aceste condiţii, evident că n-am plecat de la afişarea unor acumulări culturale şi intelectuale, care pot face deliciul unor exegeţi foarte avizaţi, dar nu apropie pe nimeni de splendoare nici măcar cu o jumătate de pas.
Neobişnuită mi s-a părut şi structura cărţii, un număr de mărturii despre cei doi, un sistem de oglinzi care se completează… Cititorul-leneş n-ar putea fi derutat?

O.S: Nu există cititor-leneş. Nu există. Există doar cititor. El trebuie să existe şi să sfarăme mitul leneşului căutător de facil, de ieftin. Sistemul de oglinzi… Trebuie să-l purtăm cu noi tot timpul. Doar aşa ne vom putea raporta corect la noi, la ceilalţi, la lumina din fiecare, la umbrele ce ne macină neiertător. Cu cât sistemul de oglinzi, de valori, de dragul de ele este mai veridic, cu atât vom anula micimea umbrelor.
C.T.P. Da, e o structură a cărei simetrie ne-a interesat şi pe care am dorit-o a reprezenta anticamera splendorii. A veni astfel către splendoare credem că este o formă de respect faţă de ea şi de anticipare.
Primele mini-capitole oferă nişte chei esenţiale de înţelegere pentru această poveste de dragoste atipică şi de aceea, folosind chiar titlurile capitolelor dvs., v-aş întreba: DE CE avem nevoie, CÂND şi CÂT durează ,,splendoarea”?

O.S.: Splendoarea e infinită ca şi sufletele noastre, ca şi licărul stelelor, ca şi poezia lui Eminescu, ca şi doina acestui tărâm ce ne îngăduie, ca şi cuvintele frumoase ce se doresc rostite, ca şi iubirea care ne salvează ori de câte ori îi îngăduim să credem în ea.
C.T.P. De asta avem nevoie. Otilia tocmai v-a spus-o.
Cu voia dvs. o să comit o indiscreţie şi o să vă întreb cât la sută împrumută personajele Oscar şi Celia de la autorii lor?

O.S: Oscar şi Celia s-au născut din noi dar au şansa să fie chiar mai mult. Le-am dăruit cuvintele noastre, aripile, temelia zborului fără de care s-ar fi pierdut, i-am iniţiat în splendoare după ce noi am descoperit-o, le-am acoperit sufletele cu smaradul luminii în zilelele lor proaste făcăndu-le viaţa aşa cum se cere să fie: neostoită în dărnicia ei.
C.T.P. Celia şi Oscar sunt şansa noastră de a deveni. Şansa noastră de a oferi.
Cartea este plină de simboluri precum cel al zborului, al păsării smarald, al muzicii, al grădinii paradisiace sau al şarpelui, dar şi al unui instrument muzical despre care nu auzisem până acum- fişconiu… Iniţial, am crezut că este o pură invenţie literară, dar apoi am aflat că există cu adevărat! Ce rol joacă acesta în toată această reţea de simboluri?

O.S.: Toate aceste simboluri sunt urmele paşilor noştri spre splendoare. Urmaţi-ne!
C.T.P. “Urmaţi-ne!”, desigur, cu desluşirea că ne-am dorit ca simbolurile să nu închidă lumea în înţelesuri, ci s-o deschidă.
Nu voi divulga sfârşitul cărţii, v-aş întreba doar ce le lipseşte sau ce au în exces cei doi încât nu pot fi fericiţi în sensul banal al cuvântului, al ,,cotidianului ars”?

O.S.: Cei doi sunt fericiţi în cotianul magic acolo unde există ei cu adevărat. Cotidianul ars rămâne în urma lor, în drumul spre veşnicia sufletelor lor.
C.T.P. Celor două personaje le lipseşte îndestul Dumnezeu, pe care vor să-l întregească în ei, şi au în exces cotidian ars, pe care se străduiesc să-l domine. Între aceste două repere este întreaga lor poveste.
Cartea dvs. este parte a unui proiect spiritual complex intitulat (R)evoluţia sinelui. Credeţi că această lume post-postmodernă mai poate fi salvată sau măcar schimbată prin literatură?
O.S.: Lumea aceasta e una. Nu contează cum o definim. Nu poate fi schimbată decât prin dărnicie, prin iubire, prin uitare de sine, prin anularea meschinului, a mediocrităţii, a răului mic, a răului mare. Poate fi salvată doar prin splendoare.
C.T.P. Mişcarea sau curentul pe care l-am numit (R)evoluţia sinelui este un strigăt de disperare, dar în niciun caz un act de inutilitate. Noi chiar credem că “minunea” se poate produce. Până la urmă, noi nu cerem decât exprimarea unei opţiuni asupra statutului uman. Ce suntem şi ce vrem să fim.
În loc de final, aş dori să faceţi o invitaţie la lectură cititorilor Agenţiei de Carte şi să citaţi o idee sau un fragment din romanul dvs…
“I-am spus aşa:
- Fă-ţi timpul aliat! Nu te duşmăni cu el, nu lua în răspăr ce îţi dă el. Dacă îl primeşti la tine, el îţi va dărui înmiit. Mii de secunde, mii de minute, mii de ore şi de zile. Doar pentru tine, fiindcă, de dragul tău, ţi-ar aparţine numai ţie. Refuzându-l, el se va poticni, dându-ţi neşansa de a-l anula. Atunci şi tu şi el veţi fi absorbiţi de nimic. El, timpul tău, orele tale – ia-le cu tine, oriunde ai fi, oriunde te-ai găsi. El te va vorbi de bine vieţii. Iar viaţa, ştii ce va face? Se va îndrăgosti de tine, definitiv. Zi de zi va fi a ta. Viaţa şi timpul din ea – ia-le, căci sunt ale tale, ţie dăruite pentru totdeauna. După ele, uşor, învăluitor te va cuprinde pofta de viaţă şi de timp.
Atunci, ca o dovadă de încredere, voi veni eu în faţa ta şi te voi invita să călcăm cu tălpile noastre, uşor dar convingător, neantul. Noi doi împotriva lui. Poate va îndrăzni la un moment dat să ne cuprindă, sperând că ne va nimici… dar nu va fi aşa. Căci noi suntem doi, iar alăturaţi nouă sunt timpul şi viaţa, şi împlinirea din noi nu va cunoaşte decât nemărginirea.
Oscar ştia ca şi mine că şi acolo unde nu se vede e ceva de văzut, totuşi. Dacă treci peste autosuficienţa acceptelor tale! Şamanul pe lângă care ucenicea Carlos Castaneda i-a atras atenţia asupra unui tufiş ce se mişca.
- E vântul! – a răspuns prompt Castaneda.
- Tu spui că e vântul, pentru că asta ţi-e cunoscut. Dar poate e un spirit.
Atât i-a spus şamanul, socotind că i-a spus deja prea mult ca să mai creadă ceva. Ce ar fi fost dacă ar fi adăugat:
- …sau poate e mintea ta acolo, cercetând rămurerele?…
Oscar a înţeles calea din nimic… Nimicul din Dumnezeu, dinainte de Creaţie! Nimicul, de care El nu Se putea elibera decât creând… Creând… Creând, Dumnezeu însuşi s-a iniţiat în splendoare. Nu prin Creaţia ca atare, ci prin Actul creaţiei.
Oscar îşi închipuia starea mea, când mă eliberam de nimicul din mine. Atunci în jurul meu fuseseră chemaţi doctorii vieţii şi preoţii lumii, să vadă ce-i de văzut… Au ridicat din umeri şi au spus: Ceea ce se vede nu există!”
……………………………………….
“În noaptea aceea dinainte de accidentul aviatic, stăteam întinsă pe pat şi parcă nu mă puteam recunoaşte.
„Cine sunt eu, Doamne?” El a tăcut. „Cu cine semăn eu?” – am mai întrebat, tocmai pentru că acum ştiam răspunsul. „Semeni cu o gazelă obosită”. Mă simţeam obosită, într-adevăr. Şi-mi dădeam seama că sunt, de multă-multă vreme, tare-tare obosită…
Deodată, din senin, am simţit o durere cumplită în tălpi. Nu mă dureau nici călcâiele, nici gleznele, nici degetele, ci numai fâşia ondulată a tălpilor. Mi le vedeam, în bezna nopţii, strălucind de-un licăr verzui. Mă minunam de câtă durere erau ele în stare. Le ştiam supuse mie, pasive totdeauna, invitându-mă pe mine să hotărăsc în locul lor, pe când ele rămâneau parcă anonime pe urma fiecărui pas făcut. Prezenţe tăcute! Iar acum, dintr-o dată, ele strigau de durere şi ieşeau violent din anonimatul lor. Arătau că există! „Revolta tălpilor!” – mi-am spus. Parcă luându-le seama atunci prima dată, le-am întrebat: „V-a fost greu cu mine, că nu v-am dat socoteală niciodată?”
Am adus picioarele aproape şi mi-am atins tălpile, ce parcă s-au crispat. Ce simţeau ele la atingerea mea? Temere, emoţie, senzualitate? Le-am luat pe rând în căuşurile palmelor mele. Durerea din ele pulsa ca o chemare. Spre ce? Simţeam că am primit îngăduinţa de a pătrunde adânc acolo unde niciodată nu mă gândisem că s-ar putea pătrunde şi că s-ar afla ceva anume: înăuntrul tălpilor mele. Am văzut înăuntrul lor sufletele neîncarnate. Pluteau în propria puritate, iar Dumnezeu se manifesta ca un continuu foc de artificii. Scânteile lui Dumnezeu pătrundeau în sufletele neîncarnate şi ajungeau în străfundurile cele mai adânci. Acolo rămâneau şi se prindeau, precum oul însămânţat al femeii de peretele uterului. Acela era Sinele superior, din afundul sufletului.
Spre dimineaţă, durerea tălpilor a încetat brusc, la fel cum venise. Era un semn, şi astfel mă anunţau despre paşii pe care aveau să-i facă în drumul către destinul meu.
Nici vestitoare nu-mi ştiusem tălpile până atunci. Le luasem totdeauna la un loc cu atâtea alte părţi ale corpului meu şi n-am întârziat niciodată special asupra lor. Le tratam… minor, aş spune. Ştiam că-şi doresc îngrijire fizică, igienă; asta le dădeam! Şi astfel raporturile noastre se încheiau. Nu ştiam ca ele să fie simboluri. Nu ştiam, înainte, nimic despre mistica lor. De la Oscar am căpătat înţelesurile astea, mai târziu.
Oscar a ales să iubească cel mai mult tălpile mele, pentru că a ştiut să vadă îngerii din ele! Tălpile sunt îngeri travestiţi în pământ. El a învăţat de la tălpile mele – despre care nu ştiam că ar şti asta – că, mai presus de imaginaţie, instrumentul de zbor al omului sunt tălpile!
Oscar şi-a lipit mâinile de tălpile mele, privindu-le înfiorat fragilitatea catifelată. Era un gest unic prin care atingeam desăvârşit emoţia irepetabilului. Totul era un ritual atunci făurit şi pe totdeauna. Tălpile mele deveneau una cu el, iar noi doi ne lăsam cufundați în roua smaraldului deplin şi înfrigurat de emoţia din el. Atunci şi pe totdeauna!”
http://www.agentiadecarte.ro/2013/12/%E2%80%9Dtoti-traim-splendoarea-pe-toti-ea-ne-primeste%E2%80%9D/

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Pygmalion



      Pygmalion din Cipru a fost un tânăr sculptor talentat, frumos pe deasupra, având lumea la picioare şi văzând cum totul străluceşte în jurul său. Un răsfăţat al sorţii, aparent, pentru că de fapt el căuta sensurile şi semnificaţiile lumii sale, dar nimic nu părea să-l împace. Într-o seară, rănit şi sedus de propriul ideal, tânărul a descoperit luna venită pe bolta cerească cu mult înainte de lăsarea nopţii. Luna albă, cremoasă pe cerul încă alb al zilei, aşteptând să se lanseze în noapte... să strălucească, să fie ea. Se simţea la locul ei chiar şi în acel apus, aprig neostoit. Fire de artist, Pygmalion a căutat şi soarele, căci era vremea lui. Şi-a întors privirea şi mare i-a fost mirarea să dea de el. Nu plecase. Deşi păreau despărţiţi pe vecie, în acel ceas al după-amiezii, erau acolo, împreună, pe bolta cerească. Marea îşi despica valurile sub lumina celor doi aştri, iar tânărul a hotărât că nu va avea linişte, până nu va dobândi chipul femeii ideale.
     A tras obloanele casei sale şi, în ritmul valurilor mării, s-a apucat de treabă. Marmura şi fildeşul căpătau formele dorinţei sale, chipul femeii imprimat în sufletul său. A sculptat o femeie de o frumuseţe neasemuită, şi a numit-o Galatea. El s-a îndrăgostit de femeie, dar femeia lui era o statuie doar.
     Pygmalion a fost atunci absorbit în starea de teptare, care are puterea de a vesti prin sine ceea ce va fi să se întâmple. Pygmalion a început să trăiască în avans bucuria pe care dorea s-o dobândească, splendoarea pe care o ştia ca noţiune, deşi nu putea spune ce conţinut are această noţiune, precum a început să trăiască şi împlinirea despre care primise veste. Americanii numesc astăzi această stare, poate puţin cam preţios, prin expresia self fulfilling prophecy. Prophecy!...
     Mitul mai spune că, văzând chinul lui Pygmalion, zeiţa iubirii, Afrodita, i-a dăruit suflu Galateei, dând împlinire stării lui de aşteptare.
     Am adus vorba despre acest mit, deoarece cotidianul ars i-a alterat înţelesul. A spune că Pygmalion o crează pe Galatea este un înţeles parţial, deci fals. Pygmalion a creat-o pe Galatea, e-adevărat, dar tot adevărat este că Galatea l-a creat pe Pygmalion. Ne întâmpină iarăşi mitul Creatorului creat.


Luna cea mai mare



      Ziarele au titrat: „05. 05. 2012, Cea mai mare lună plină!”...
     Ziua a cincea, din luna a cincea, din anul cinci, pentru că 2012 este şi el cinci. 5 mai, sâmbătă. Lună plină – adică rotundă, întreagă, perfectă. Şi totodată aflată la perigeu, la cea mai apropiată distanţă de pământ, căci orbita ei nu este perfect circulară. „Doar” la 356955 km. De aici raritatea fenomenului – să se potrivească a fi şi lună plină, şi la perigeu. I-au spus „Luna cea mai mare”, „Super-Luna”. Fiind cea mai aproape lună plină, a fost şi cea mai strălucitoare. Tehnic vorbind, a apărut a fi cu 16% mai mare decât în mod normal şi cu 30% mai strălucitoare ca de obicei... 
     În seara aceasta am descoperit luna înainte de noapte. Luna albă, cremoasă pe cerul încă alb al zilei, aşteptând să se lanseze în noapte... să strălucească, să fie ea. 
     Ne-am întors cu ochii după soare. Era la locul lui, încă în apus, aprig, neostoit. Văzuse şi el luna, în această splendoare a ei, de rotunjime, de plinătate. O vedea cât era de dornică să lumineze în noapte. O privea, văzând desăvârşirea! Ştia că bărbatul este puterea de a proteja, iar femeia e puterea de a alinta. „Dacă ziua a fost a mea, noaptea i se cuvine ei în întregime!”... Ştia că misiunea lui este să protejeze... desăvârşirea.
     Noi, privindu-i, ne-am dorit ca fiecare să aibă ceea ce i se cuvine. Eram între ei. Luna, în faţa noastră, era palidă de teama de a nu rata nici o fărâmă din ceea ce urma să se întâmple – să fie mai mare decât de obicei, să fie mai strălucitoare. Iar puterea ei de a alinta să crească pe măsură... Când ne-am întors din nou privirea, Soarele se retrăsese în apus, după o zi căreia el i-a dăruit iubire, şi iubirea lui ne-a dat nouă şansa de a fi noi, fără teama că vom rata esenţialul: luna care ne va întregi. Noi, prinşi în lumina de zi, în lumina de noapte. Noi, întregi, strălucind pe bolta destinului nostru...
     Soarele şi luna deodată pe cer n-a fost numai o observaţie astronomică, ci s-a ridicat a fi un simbol pe care l-am asumat. Pentru acea zi, acest simbol a fost cheia noastră de acces spre cotidianul magic. Personajele noastre au şi ele chemarea cotidianului magic. La acesta poţi ajunge în diverse feluri, şi poate ajunge şi fiecare om în parte. Dar în modul cel mai sigur şi mai adânc pot face asta un bărbat şi o femeie care se iubesc peste fire, pentru că în oricare altă tentativă de a prinde magicul omul apare fragmentat, şi numai în iubire intră tot ceea ce îl defineşte: şi sufletul, şi mintea, şi trupul... şi îndumnezeirea.

Actul creaţei

    Era o dimineață blândă, îngăduitoare cu orice fel de meşteşugire. Era anotimpul începutului de lume. Toate străluceau prin voia Domnului, totul era orânduit de mâna Lui, chiar şi pustiul nemărginirii stătea în propria fire, nemişcat.
     Domnul S-a privit cu ochii minţii şi S-a dedat, cu bună-voie, îndeletnicirii plănuite.
     Lumina dimineţii cădea pe chipul său, pe mâinile sale, atât de deprinse cu munca, pe trupul său arcuit, ce acoperea, parcă protejând, mica fiinţă la care meşteşugea. Şi, pe măsură ce din mâinile sale se năştea acel omuleţ, în aceeaşi proporţie, se năştea iubirea lui Dumnezeu pentru Creaţia lui.   
     Chiar pentru El, starea de aşteptare a fost o încercare, pentru că lui Dumnezeu actul creării omului nu i-a fost indiferent, ci a fost unul tensionat, căci El era conştient că, după aceea, lumea va fi alta şi chiar El Însuşi va fi altul. Dar chiar El însuşi voia să fie „altul” – şi tocmai de aceea crea. Aştepta să fie Creatorul creat.
     În tot acest timp, El va fi fost atent la toate, inlusiv la „semnele” privitoare la ceea ce ar fi urmat să fie. Ni-L închipuim întrebându-se: „Ceea ce trăiesc eu aici, sus, se poate oglindi în ceea ce se află jos?”
     Semnele pe care le aştepta Dumnezeu trebuiau să-I răspundă la întrebarea: „Voi fi Eu inclus Creaţiei Mele?” Îl imităm, întrebându-ne: „Suntem noi incluşi personajelor noastre?” Ne mai închipuim asemenea că după ce se va fi încheiat Creaţia, adică din acel timp şi până astăzi inclusiv, tocmai pentru că Creaţia este fără limită în spaţiu şi timp, starea de aşteptare a Lui Dumnezeu nu s-a încheiat. Şi-atunci, poate ca o imitatio Dei, noi, precum şi personajele noastre, trăim starea de aşteptare. O trăim tensionat şi aşteptând noi înşine „semne”, ca şi El. O trăim întorcându-ne la întrebarea: „Ceea ce trăim noi aici, jos, poate oglindi ceea ce se află sus?”

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Ce înseamnă a ştii de unde vine zborul?



     Am pus aceste cuvinte ca motto cărţii noastre: „«Dacă nu cunoşti de unde vine dansul, n-ai să poţi dansa». Dacă nu ştii de unde vine zborul, n-ai să poţi zbura”...
     Icar se afla în labirint şi fusese condamnat să nu-l poată părăsi. Se simţea cel mai nefericit om din lume, şi gândul acesta nu-i dădea pace. A jurat să n-aibă linişte până nu va găsi calea de a pleca de-acolo.
     Pentru un singur lucru bun putea mulţumi zeilor: că i-o aduseseră în cale, acolo, în sihăstria labirintului, pe nimfa Aeia. Se iubiseră cu o iubire despre care ştiau că una mai mare nu poate fi. I-a mărturisit despre gândul care nu-i dădea pace. Nimfa Aeia voia din toată fiinţa ei să nu-l piardă niciodată, dar de iubit îl iubea încă şi mai mult. Atunci i-a vorbit despre zbor. L-a îndemnat să-şi construiască aripi. Şi i-a spus: „Nu trebuie să zbori, ca să scapi din labirint. Zborul e lucru sfânt – trebuie să zbori doar de dragul zborului”.
     Icar era în al nouălea cer şi s-a apucat îndată de treabă. Nu-i lipsea râvna, nu-i lipsea măiestria, nu-i lipsea curajul... credea că nu-i lipseşte nimic.
     S-a ridicat sus şi a văzut cum labirintul rămâne în urmă. N-a mai auzit-o deci pe Aeia, care-i striga cu durere: „Zboară de dragul zborului!”
     Icar simţea că lumea e a lui. Era un biruitor. Nu-i lipsea râvna, nu-i lipsea măiestria, nu-i lipsea curajul... şi-atunci a ţâşnit în sus, spre soare...

Cum s-a născut Iniţierea în splendoare


Cartea noastră aşa s-a născut: din revolta din noi faţă de „starea lumii”. Din dorinţa de a aduce lumina nouă şi celorlaţi. Lumina nu poate fi adusă de cineva anume, de „unul-singur”, ea nu poate fi adusă decât în ideea de împreună. A te bate de unul-singur cu vântul desfrunzitor e doar o luptă pierdută dinainte. În ideea de împreună am reuşit însă. Ne-am încurajat şi am sperat în imboldurile noastre spre lumină. Din ea s-au născut personajele noastre. Din lumină se naşte totul: iubirea, dăruirea, splendoarea în esenţa ei. Toate acestea ne-au fost dăruite cu generozitate în acel timp imprescriptibil al nostru, timp de început. Oamenii au renunţat îndeobşte la timpul de început, crezând că el s-a dus şi dus a fost. Ce risipă! Pentru că pierzând reperul timpului de început, ajungi să trăieşti cu spaima de omul de lângă tine, cu spaima că i-ai putea dărui în zadar. Şi ajungi să nu te bucuri de tine, de teamă că astfel ai putea răni, că ai putea nemulţumi, că ai putea sfida, chiar. Iar asta nu e altceva decât o victorie a cotidianului împotriva ta.